...

Din decembrie trecut ar trebui să merg o dată pe an, sau o dată la şase luni să aflu în ce stare stau cu auzul, pentru că in decembrie mi s-a spus că mai am doar resturi de auz la o ureche.
Au trecut mai mult de şase luni, iar, după bac am mers la spital în Bucureşti. Am aşteptat la doctor şi după aceea la audiogramă. Dacă doctorul era acelaşi ca data trecută, doamna ce făcea audiograme, cu care mă înţelesesem destul de bine în decembrie, nu mai era aceeaşi. Defapt, era vorba de o cu totul altă persoană; o tânără - fapt ciudat pentru ceea ce era după spusele doctorului cel mai bun spital ORL din ţară. După dialogul şi testele aşteptate, domnişoara (nu putea să aibă mai mult de 25 de ani) , ce era probabil o şefă de promoţie sau ceva similar din moment ce ajunsese la vârsta ei să realizeze audiograme, s-a apropiat pentru a-mi da jos căştile ce se folosesc în astfel de proceduri. După ce a realizat această operaţiune i-am simţit vocea în ureche, spun simţit pentru că era vorba de urechea problematică, privind în direcţia ei, sau cel puţin în direcţia pe care o credeam a fi a ei, am zărit doar uşa cabinetului. Am ieşit, evident speriat de brusca absenţă, pe hol; cei ce aşteptau la diversele cabinete din jur m-au privit zâmbind cu subînţeles. Când i-am întrebat în ce direcţie a plecat asistenta îmi ofereau priviri de neajutoraţi, priviri ce n-ar fi trebuit să mă sperie, din moment ce eram probabil în zona cabinetelor pentru persoane cu probleme de auz - însă aveam senzaţia că aerul îmi absoarbe cuvintele . Am început să ţip, moment în care asistenta a deschis uşa cabinetului şi m-a poftit politicos înăuntru.