Aș vrea să ajung să ating acea ea care ești tu.

O statuie care coboară de pe soclu.

A privi în ochii verzi ai vieții.

Orice idealizare este totodată o abstractizare.

În timp, nuanțele devin culori.

Uneori mi se pare că unul dintre motivele pentru care despărțirile pot fi dureroase este că ne construim o parte din noi pe cealaltă persoană.

Comparată cu absența, viața ne apare, inevitabil, ca o nebunie.

Expresie și impresie. Exprimare și imprimare.

"Personajul este față de persoană ceea ce textul e față de limbaj."

Extrospecție.

Este poate mai facil să nu privim opera unor autori ca creație, ci mai degrabă ca suma urmelor unui conflict.

A traversa întunericul propriei transparențe.

Citirea istoriei ne dă o senzație de proprietate asupra realității.

Dumnezeu merge pe jos.

Mi se pare că în gândirea faptelor celor mai presante ale vieții, problema este de a transcede. De a păși dincolo de o linie.

Mă întreb mereu de ce mă doare să scriu.

Mă gândesc că poate nimeni nu poate scrie, dacă conștientizează pe deplin că scrie doar pentru sine. Ascunsă undeva în hârtie trebuie să se afle imaginea cuiva.

Maturarea lentă a vizibilului.

Pentru unii autori, scrierea unei cărți devine necesară doar după ce s-au scris pe sine.

Imersiune în complexitate.

A îngropa lucruri în hârtie.

A te întinde gol sub un soare al durerii.

Părea să nu poată să-i înțeleagă privirea pentru că aceasta venea de dincolo de timp.

Tindem sa conținem complexe configurații de opinii despre lucruri la care nu ne-am gândit niciodată.

Privirea stinsă.

Gesturi interioare.

Pierdut în propria tăcere.

Sinuciderea nu e o declarație asupra vieții.

Când avem senzația că suntem apreciați mai degraba pentru cantitățile pe care le exprimam decat pentru persoana pe care o suntem.

O carte nu e citită niciodată.

Înțeleptul e cel ce a gândit deja.