Mă întreb mereu de ce mă doare să scriu.

Mă gândesc că poate nimeni nu poate scrie, dacă conștientizează pe deplin că scrie doar pentru sine. Ascunsă undeva în hârtie trebuie să se afle imaginea cuiva.

Maturarea lentă a vizibilului.

Pentru unii autori, scrierea unei cărți devine necesară doar după ce s-au scris pe sine.

Imersiune în complexitate.

A îngropa lucruri în hârtie.

A te întinde gol sub un soare al durerii.

Părea să nu poată să-i înțeleagă privirea pentru că aceasta venea de dincolo de timp.

Tindem sa conținem complexe configurații de opinii despre lucruri la care nu ne-am gândit niciodată.

Privirea stinsă.

Gesturi interioare.

Pierdut în propria tăcere.

Sinuciderea nu e o declarație asupra vieții.

Când avem senzația că suntem apreciați mai degraba pentru cantitățile pe care le exprimam decat pentru persoana pe care o suntem.

O carte nu e citită niciodată.

Înțeleptul e cel ce a gândit deja.

E posibil ca atunci cand ni se pare că vedem un lucru în ceea ce el este, să nu vedem lucrul în sine, ci mai degrabă ansamblul relațiilor acestuia cu celelalte lucruri de același ordin.

Un vers care a fost necesar doar o secundă.

(scrisul trebuie să fie necesar)

(trebuie să schimbe)

A te lăsa în voia complexității.

Dorința de a deveni neinterpretabil. Necunoscut.

A cădea din limbaj în stil.

Lucrurile nu sunt până la urma deloc sigure. Sigur este doar ca le privim.

Uneori un autor poate spune lucruri ce sunt facil recunoscute ca fiind adevărate, chiar banal de adevărate, dar care erau până la acel moment invizibile.

E important să nu rămânem copiii autorilor pe care îi citim.

Un om care dispărea prin transparență.

Sedimentată cu ipoteze, privrea împietrește.

A suferi mai mult decât pot ceilalți să compătimească.

Privire furtivă.

Mă văd în oglindă de peste văi și văi.

Întrebările mă pun.

Ne cade mereu ușor să confundăm un răsărit cu un apus.