Nu ne putem împiedica să vorbim cu cuvintele altora, iar ceea ce spunem nu ne aparține niciodată în totalitate. Într-o anumită măsură acestea nu sunt gândurile mele. Dar atunci, în afară de mine cine le mai gândește?

Cred că există o formă de fatalism reflexiv (adică legat de propriul parcurs) care poate fi desemnată drept lucidă, cu toate că se pretează cel mai ușor abuzului (în fața unei lucidități ce ar cauza un fatalism reflexiv, spectatorul va fi intrigat să nu descopere cantitatea corespunzătoare de libertate - aceea care ar permite subminarea fatalismului). Întrebarea fundamentală rămâne: în ce măsură putem să apreciem în mod realist dimensiunea propriei libertăți?